Profesia de dascăl –meserie sau vocaţie?

                                 “Ţin minte-un timp ce nu la şters uitarea,

                                  Cînd, lîngă chipul mamei, mult iubit,

                                  Îmi apărea alăturea alt chip,

                                  Un chip frumos şi blînd: învăţătoarea.”

     Consider că un profesor  e acel ce cunoaşte bine vremea în care trăieşte, care percepe cu fineţe marile trăsături caracteristice vieţii, unde nucleul este făptura gingaşă şi misterioasă, copilul. Rolul dascălului, asemeni unor chinuiţi Sisifi, este de a relua, an de an, bătălia cu indolenţa, cu ignoranţa, cu nepăsarea şi capacitatea celor care jertfind totul ”zeului ban” , surpă temeliile morale ale societăţii.

   Tactul pedagogic poate exprima o sumă de aptitudini, un echilibru în ştiinţa aplicării şi folosirii lor cu bună măsură, în sensul că un dascăl bun are capacitatea de a găsi în orice situaţie forma cea mai adecvată de tratare a elevilor săi. Elevii învaţă şi se formează aşa cum sînt călăuziţi de ei, dascălii. Ei absorb atitudinea învăţătorului, îi împărtăşesc convingerile, îi imită conduita, îi citează afirmaţiile. Deaceea profesorul trebuie să fie persoana model,  ce nu stă locului niciodată, care este mereu în căutare, ce se dedică 100 % destinului unui pedagog şi face aceasta cu plăcere.

   În spatele fiecărui om, bogat sau sărac, celebru sau nu, se află un dascăl. Iar primul dascăl care ne sculptează caracterul şi sufletul este, neîndoielnic, învăţătorul.

  Am auzit cîndva făcîndu-se o comparaţie: “asemeni lumînării care arde şi se topeşte dăruind căldură şi lumină celor din jur aşa şi dascălul trăieşte, munceşte şi îmbătrîneşte oferind din sufletul şi cunoştinţele lui celor care intră pe poarta şcolii. ” Învăluiţi în aura modestiei dascălii dăinuiesc în sipetul nostalgic al amintirilor, peste care se aştern superbele primăveri, cu petalele caietelor deschise, simbol perpetuu al începuturilor sublime.

Colegii mei

Sînt foarte fericită că am avut norocul să mă întîlnesc cu ei, COLEGII MEI DE MASTERAT. Am format o grupă de personalităţi prietenoase, unite şi nu în ultimul rînd deştepte. Voi savura din plin clipele ce au mai rămas să le petrecem împreună, iar relaţiile noastre de prietenie sper că vor rămîne pentru mai mult timp. Le doresc tuturor mari realizări şi împlinirea visurilor. Sînt sigură că veţi deveni cu toţii MANAGERI iscusiţi. 

Management de succes

FUNCŢIILE MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE

FUNCŢIILE MANAGEMENTULUI RESURSELOR UMANE

 Managementul resurselor umane este un proces care constă în exercitarea a patru funcţii: asigurarea, dezvoltarea, motivarea şi menţinerea resurselor umane.

 Functiile MRU

În centrul schemei se află influenţele externe: cadrul legislativ, piaţa forţei de muncă, sindicatele, contextul cultural (inclusiv filozofia şi practicile manageriale), conjunctura economică, care au un impact important asupra mana-gementului resurselor umane. Cercurile din exterior reprezintă fluxul principalelor activităţi incluse in managementul resurselor umane, care este un proces continuu.

ASIGURAREA RESURSELOR UMANE

Funcţia de asigurare a resurselor umane cuprinde următoarele activităţi:

1. Planificarea resurselor umane – are drept scop determinarea nevoilor, strategiilor si filozofiilor privind resursele umane ale organizaţiei, inclusiv estimarea cererii si ofertei pe piaţa muncii. Întrebarea cheie pentru această activitate este: “De câţi oameni şi cu ce caracteristici avem nevoie, atât în prezent cât şi în viitor?”

Obiectivele planificării resurselor umane constau în obţinerea:

ˇ         oamenilor potriviţi

ˇ         în numărul necesar

ˇ         cu cunoştinţele, abilităţile şi experienţa necesare

ˇ         în posturile potrivite

ˇ         la locul şi timpul potrivit

ˇ         cu un cost adecvat.

Planificarea resurselor umane

2. Recrutarea şi selecţia sunt activităţi complementare în procesul angajării de personal.

ˇ         Recrutarea - se referă la procesul confirmării nevoii de a angaja personal nou, localizării si atragerii celor interesaţi în a candida pentru posturile oferite;

ˇ         Selecţia – este stadiul final al luării deciziei în procesul de recrutare, ea reprezentând ansamblul proceselor prin care se aleg persoanele ce întrunesc calităţile, cunoştinţele, deprinderile şi aptitudinile necesare realizării obiectivelor, sarcinilor, competenţelor şi responsabilităţilor circumscrise anumitor posturi.

Fazele acestei activităţi sunt  următoarele:

a.       Definirea postului care se concretizează într-o descriere de post în care sunt prezentate detaliat cerinţele postului şi tipurile de abilităţi de care este nevoie pentru îndeplinirea acestor cerinţe şi a profilului candidatului ideal.

b.       Atragerea candidaţilor. Recrutarea poate fi internă sau externă organizaţiei. Recrutarea externă se realizează în instituţii de educaţie, prin intermediul firmelor de consultanţă şi recrutare a personalului (aşa numitele “head-hunters”), birouri de plasare a forţei de muncă, anunţuri în mass media, pe baza recomandărilor făcute de angajaţi ai firmei.

c.       Selecţia. Candidaţilor li se poate cere să trimită un curriculum vitae (CV),  o scrisoare de motivare (de intenţie) şi scrisori de recomandare. CV-ul poate fi în format liber sau standardizat, iar scrisoarea trebuie scrisă de mână în mod obligatoriu, nu de puţine ori aceasta fiind supusă unei expertize grafologice.

Dintre candidaţii care au trimis aceste documente grupul de candidaţi reţinut ca interesant pentru firmă poate fi invitat:

- la un interviu (prin telefon sau faţă în faţă) după care pot avea loc teste (medicale, de aptitudini, de inteligenţă, profesionale etc.). Multe companii folosesc teste de aptitudini, interese şi personalitate pentru a compara cerinţele postului cu anumite caracteristici ale candidaţilor. Unul dintre cele mai cunoscute şi utilizate astfel de teste este MBTI (Myers Briggs Type Indicator);

- la o serie de interviuri (cu şeful direct, cu managerul de resurse umane, cu managerul general).

În conducerea interviului pot fi abordate diverse strategii (Tabelul nr. 30): abordarea sinceră şi prietenoasă, abordarea centrată pe un comportament din trecut al candidatului, abordarea orientată spre rezolvarea de probleme (interviu situaţional), abordarea care vizează crearea unui climat stresant. În practică se utilizează combinaţii ale acestor strategii.

Tabelul nr. 30

Structura interviului

Faza	Obiective	Activităţi
Deschidere	Relaxarea candidatului, stabilirea unui raport cu acesta	-  salutaţi candidatul utilizând numele său -  prezentaţi-vă - explicaţi scopul interviului -  prezentaţi elementele care vor permite atingerea scopului şi verificaţi înţelegerea lor de către candidat
Derulare	Colectarea de informaţii	-   puneţi întrebări referitoare la biografie, competenţe relevante pentru post, aspecte din CV -   ascultaţi -   răspundeţi la întrebări
Încheiere	Încheierea interviului şi confirmarea acţiunilor viitoare	-   rezumaţi aspectele discutate -   verificaţi dacă candidatul mai doreşte să pună întrebări suplimentare -  precizaţi ce urmează să se întâmple şi când

Printre principalele descoperiri ale numeroaselor cercetări cu privire la eficacitatea interviului ca metodă de selecţie se numără:

1.       Interviurile structurate oferă o mai mare siguranţă.

2.       Interviurile sunt mai puternic influenţate de informaţiile nefavorabile decât de cele favorabile.

3.       Acordul dintre mai mulţi intervievatori cu privire la acelaşi candidat creşte pe măsură ce cantitatea de informaţii despre postul liber este mai mare.

4.       Încă de la începutul interviului se stabileşte o direcţie pe care decizia finală o respectă de obicei.

5.       Inteligenţa este estimată în modul cel mai valid în cadrul interviului.

6.       Intervievatorii pot explica de ce un candidat dă impresia că va fi un angajat nesatisfăcător, dar nu şi de ce ar putea fi un angajat satisfăcător.

7.       Datele scrise par a fi mai importante decât aparenţele fizice în judecarea candidatului, iar acest lucru depinde de experienţa intervievatorului.

8.       Intervievatul este evaluat într-un grad extrem atunci când este precedat de un candidat cu valoare opusă.

9.       Abilităţile interpersonale şi motivarea sunt probabil cel mai bine evaluate în interviul de selecţie.

10.   A-i permite candidatului să vorbească poate permite depăşirea riscului luării unei decizii bazate pe prima impresie şi observarea comportamentului.

11.   Caracteristicile personale ale intervievatorului influen-ţează comportamentul celui intervievat.

12.   Intervievatorii cu experienţă au tendinţa de a fi mai selectivi decât cei lipsiţi de o experienţă îndelungată.

Cum interviul de selecţie este o întâlnire între oameni, nu poate fi eliminat riscul luării unor impresii bazate pe prima impresie, şi nici erorile umane. Unii candidaţi cu pregătire tehnică bună se pot descurca prost în timpul interviului de selecţie, devenind nervoşi sau emoţionaţi şi lăsând o impresie nepotrivită. Cercetările arată că experienţa intervievatorului îi permite acestuia să depăşească aceşti factori şi să ia decizii corecte.

Candidaţii se pot aştepta la întrebări de genul Ce ştii despre industria în care îşi desfăşoară activitatea compania?; Ce contribuţie poţi aduce la atingerea obiectivelor organizaţiei?; Cu ce probleme crezi că se va confrunta compania în următorii ani? Ce punte forte şi ce punte slabi ai? Eşti satisfăcut de cariera ta de până acum? Ce situaţie de criză ai întâmpinat recent şi cum ai rezolvat-o? Care sunt deciziile care ţi se par greu de luat? De ce vrei să pleci (ai plecat) de la actualul (fostul) loc de muncă? De ce vrei să lucrezi la această companie?

După ce au fost luate în calcul toate dovezile (CV, teste, scrisori de recomandare, interviuri), este luată în final o decizie. Este făcută o ofertă de angajare candidatului selectat, pe care acesta o poate accepta sau respinge. În procesul de angajare se încearcă armonizarea cerinţelor postului cu abilităţile şi capacităţile candidatului pentru asigurarea succesului persoanei respective pe noua poziţie. 

3. Integrarea angajatilor – are drept scop facilitarea integrarii mai rapide in organizatie. Includem aici si incadrarea  personalului care consta in ansamblul proceselor de atribuire efectiva a posturilor persoanelor selectionate, inclusiv intocmirea tuturor formalitatilor necesare.

Pentru integrarea personalului de execuţie se recurge la stabilirea unui ghid (mentor, tutor) în persoana unui coleg mai experimentat sau a şefului direct şi la înmânarea unui “manual al angajatului” care conţine informaţii referitoare la:

ˇ         prezentarea firmei

ˇ         condiţii de muncă

ˇ         proceduri disciplinare

ˇ         organizare sindicală

ˇ         facilităţi medicale, de transport, cantina

ˇ         politici de instruire

ˇ         salarizare

ˇ         parcursuri de carieră etc.

Pentru personalul managerial se pot organiza şedinţe de instruire speciale, turul firmei cu prezentarea noului angajat persoanelor cheie din cadrul organizaţiei, dezbateri etc.

DEZVOLTAREA RESURSELOR UMANE

Funcţia de dezvoltare a resurselor umane cuprinde următoarele activităţi:

1. Formarea şi perfecţionarea angajaţilor – are drept scop identificarea, aprecierea, şi – prin instruire planificată – facilitarea dezvoltării competentelor cheie care permit indivizilor să performeze sarcini aferente unor posturi prezente sau viitoare.

După ce un angajat a fost numit pe un post, sunt folosite câteva tipuri de instruire prin care i se permite să îşi actualizeze abilităţile. Pentru unii, accentul cade pe instruirea tehnică (persoana este ajutată să îşi îmbunătăţească abilităţile de folosire a echipamentelor sau programelor tehnice). Pentru alţii, instruirea implică abilităţi interpersonale (abilitatea de a munci cu alţii) sau cognitive (abilitatea de a gândi clar, de a planifica sau de a rezolva probleme). Alte programe sunt numite uneori programe de instruire, deşi sunt de fapt programe educative, al căror scop este extinderea viziunii unei persoane sau înţelegerea aspectelor şi problemelor care sunt adesea esenţiale pentru dezvoltarea oamenilor în domeniul managerial sau în anumite poziţii din cadrul companiei.

Obiectivele formării şi perfecţionării angajaţilor sunt:

ˇ         ajutarea acestora în atingerea unui maxim de performanţă în realizarea muncii lor;

ˇ         pregătirea lor pentru evoluţia viitoare a locurilor de muncă.

            Formarea şi perfecţionarea personalului se poate realiza atât la locul de muncă, cât şi în afara firmei, utilizându-se o diversitate de metode şi tehnici cum sunt:

ˇ       Rezolvarea de probleme

ˇ       Studiile de caz

ˇ       Prezentările

ˇ       Demonstraţia

ˇ       Filmele şi tehnica video

ˇ       Discuţia în cadrul grupului

ˇ       Exerciţii de lucru cu documente

ˇ       Interpretarea de roluri

ˇ       Jocurile

ˇ       Incidentele critice

ˇ       Simulările

ˇ       Învăţarea experienţială out-door

            Pentru ca programele de instruire să aibă eficacitate este util să fie integrate în politica generală a firmei în domeniu şi să fie precedate de o evaluare a posturilor şi persoanelor care le ocupă din punct de vedere al compatibilităţii cunoştinţelor, abilităţilor şi atitudinilor necesare şi deţinute.

 Planificarea instruirii

Termenul de antrenorat (coaching) este preluat din sport, unde antrenorul are rolul de a urmări munca sportivului, de a-i evalua performanţele în timpul competiţiei, de a-i elimina pe cei care nu se descurcă, de a le oferi instrucţiuni şi de a-i reintroduce în joc. Performanţa este revizuită la sfârşitul competiţiei, proces urmat de intensificarea eforturilor.

Acest vechi principiu este din ce în ce mai folosit în cadrul organizaţiilor, o dovadă în acest sens fiind apariţia unor denumiri de posturi cum ar fi “chief coaching officer” sau “knowledge manager”. O formă a sa este relaţia mentor-discipol în cadrul căreia un manager cu puţină experienţă este dat în grija unui manager experimentat, care are rolul de a-l instrui. În unele situaţii se apelează şi la furnizori externi ai unor astfel de servicii. 

O formă de instruire este rotaţia posturilor, în care o persoană petrece timp într-o serie de posturi pentru a căpăta experienţă specifică de primă mână, de obicei sub îndrumarea unei persoane calificate.

Recent, tot mai multe programe de instruire au început să îmbrace formatul modelării. Practica uzuală este aceea a înregistrării video a performanţelor reale sau punerea în scenă a unor jocuri de rol pentru demonstrarea comportamentelor nedorite. Cei instruiţi practică prin roluri comportamentul observat.

2. Administrarea carierelor – are drept scop asigurarea corespondentei pe termen lung între nevoile de evoluţie în carieră ale angajaţilor şi posturile şi parcursurile de carieră disponibile in cadrul organizaţiei. Presupunerea pe care se bazează această abordare este aceea că oamenii doresc să avanseze în cadrul organizaţiei.

Putem identifica nouă stadii în cadrul ciclului de viaţă al carierei:

0 – 21	Creştere, fantezii, explorare
16 – 25	Intrarea în lumea muncii
16 – 25	Educaţia de bază
17 – 30	Etapa de început a carierei
25 +	Etapa de mijloc a carierei
35 – 45	Criza de mijloc a carierei
40 +	Etapa de final a carierei
50 +	Declin, pensionare

Dintre strategiile utilizate pentru administrarea carierelor enumerăm:

ˇ         Crearea de oportunităţi prin pregătire profesională;

ˇ         Extinderea şi îmbogăţirea conţinutului muncii;

ˇ         Oferirea de consiliere în domeniul carierei ;

ˇ         Organizarea unor centre de evaluare şi dezvoltare ;

ˇ         Organizarea unor întâlniri de lucru pe teme legate de carieră.

3. Dezvoltarea organizaţională – are drept scop asigurarea unor relaţii sănătoase intra şi intergrupuri şi ajutorarea grupurilor în a anticipa, iniţia şi conduce schimbarea. Dezvoltarea organizaţională presupune existenţa unei strategii normative, reeducaţională, susceptibilă de a afecta sisteme de valori, atitudini, care implică şi reorganizarea formală a organizaţiei, cu scopul de a face faţă ritmului accelerat al schimbărilor.