“Ţin minte-un timp ce nu la şters uitarea,
Cînd, lîngă chipul mamei, mult iubit,
Îmi apărea alăturea alt chip,
Un chip frumos şi blînd: învăţătoarea.”
Consider că un profesor e acel ce cunoaşte bine vremea în care trăieşte, care percepe cu fineţe marile trăsături caracteristice vieţii, unde nucleul este făptura gingaşă şi misterioasă, copilul. Rolul dascălului, asemeni unor chinuiţi Sisifi, este de a relua, an de an, bătălia cu indolenţa, cu ignoranţa, cu nepăsarea şi capacitatea celor care jertfind totul ”zeului ban” , surpă temeliile morale ale societăţii.
Tactul pedagogic poate exprima o sumă de aptitudini, un echilibru în ştiinţa aplicării şi folosirii lor cu bună măsură, în sensul că un dascăl bun are capacitatea de a găsi în orice situaţie forma cea mai adecvată de tratare a elevilor săi. Elevii învaţă şi se formează aşa cum sînt călăuziţi de ei, dascălii. Ei absorb atitudinea învăţătorului, îi împărtăşesc convingerile, îi imită conduita, îi citează afirmaţiile. Deaceea profesorul trebuie să fie persoana model, ce nu stă locului niciodată, care este mereu în căutare, ce se dedică 100 % destinului unui pedagog şi face aceasta cu plăcere.
În spatele fiecărui om, bogat sau sărac, celebru sau nu, se află un dascăl. Iar primul dascăl care ne sculptează caracterul şi sufletul este, neîndoielnic, învăţătorul.
Am auzit cîndva făcîndu-se o comparaţie: “asemeni lumînării care arde şi se topeşte dăruind căldură şi lumină celor din jur aşa şi dascălul trăieşte, munceşte şi îmbătrîneşte oferind din sufletul şi cunoştinţele lui celor care intră pe poarta şcolii. ” Învăluiţi în aura modestiei dascălii dăinuiesc în sipetul nostalgic al amintirilor, peste care se aştern superbele primăveri, cu petalele caietelor deschise, simbol perpetuu al începuturilor sublime.
